Întreprinderea 2400

Volumul 1: Misiunea de salvare
Volumul 2: Planeta dragostei

2-2

Jurnalul personal al Lt. Dr. Magdalena Rotaru, medic militar al navei Întreprinderea

 7 februarie – 1 martie 2401

A dispărut din cabinet filtrul de biofluide. L-am găsit la motoare. L-a luat locotenent-major Spătaru. Cică are nevoie de el dimineața să-și scoată alcoolul din sânge înainte de tură. Zice că cel mai bun leac pentru mahmureală e să stai înfipt jumătate de oră într-o mașinărie care îți scoate sângele, îl filtrează și ți-l bagă la loc în vene. A zis că mi-l dă înapoi dacă am nevoie de o dializă, dar până atunci mai bine îl folosește el decât să stea degeaba și că în calitate de ofițer superior îmi ordonează să-mi mișc prezența spre cabinetul medical, că mă cheamă el dacă e nevoie de ceva. I-am zis să n-aibă impresia că mă cunoaște că nu mă cunoaște și în rest n-am stat la discuții că era atât de beat încât se sprijinea în cană, știi?

N-avea rost să îi explic iarăși că organigrama ierarhică a unei nave federale dă putere deplină ofițerului medical pă probeleme de sănătate și că am dreptul de a da ordine, inclusiv căpitanului, dacă eu consider că se pune în pericol pă el sau pă alții din motive medicale. Data trecută când am avut discuția asta cu locotenent-major Spătaru a încercat să mă convingă cu poze și pantomimă că, citez, „căpitanul e un bou handicapat mintal” și trebuie declarat inapt medical pentru că, citez iar „l-a fătat mă-sa cu apă la creier”.

Nu i-am confiscat filtrul de fluide. Dar la următoarea vizită medicală l-am programat pentru editarea genomului prin introducerea de enzime capabile de a digera alcoolul. De ce să mă cert cu un bețiv când îi pot face corpul incapabil de a se intoxica cu alcool? Să se distreze  cât mai poate.  Eu pot să fac ce vreau. Conform regulamentului militar pot să-l și castrez în cazul în care consider că e vital pentru siguranța lui, oricâte trese în plus ar avea față de mine.

*

Au venit azi la cabinet căpitanul Bucelan cu inginerul-șef Spătaru, amândoi cu mandibula ruptă. Cică încercau să calibreze matricea de transmisie sub-spațială și a explodat. Au fost niște operații simple. În rest, supă cu paiul și odihnă. I-am geno-editat pancreasul locotenentului-major Spătaru, dacă tot era acolo.

*

A trecut o lună de când am părăsit spațiul federației și două săptămâni de când nu mai putem comunica prin sub-spațiu la distanțe mari. Aparent matricea aia de transmisie nu e o prioritate pentru inginerii noștri bețivi. Nu schimbam mesaje decât cu maică-mea și rar mai mult decât „ce faci, ești bine?” „da, sunt bine, cu treabă, tu?” „și eu sunt bine, pă aici”. E o nevoie foarte umană să știi constant că familia ta e bine și aici, la capătul galaxiei, mă simt foarte departe de umanitate.

Când era tânără, mama s-a dus să lucreze ca menajeră la Bruxelles. Era profesionistă și muncitoare, așa că a ajuns să facă curat prin ambasade. Acolo l-a cunoscut pă tata. Nu mi-a spus niciodată cum îl cheamă. Doar că era un diplomat important. Șoferul ambasadorului cardanian. S-au iubit furtunos câteva luni, apoi el a fost rechemat în imperiu. Mama era deja gravidă cu mine. Deși o iubea, cultura lui interzicea categoric relațiile între specii. Mama a înțeles și l-a lăsat să plece. Tata, domn fiind, i-a dat o sumă generoasă pentru avort. Mama, femeie puternică, s-a întors în țară și în loc să facă avort, a făcut cursuri de frizerie de banii ăia. Din tuns oameni m-a crescut și m-a întreținut până am terminat facultatea și academia. Cu palmele ei aspre și tocite de la ani stați cu foarfeca în mână mi-a asigurat un viitor.

Norocul meu a fost că abia la adolescență mi-au apărut caracteristici fiziologice cardaniene vizibile. Din fericire cu un trening cu guler ridicat pă gât și o șapcă XXL arăt la fel de uman ca majoritatea oamenilor. Dacă nu gândesc prea intens sau prea logic nici nu mi se umflă gâtul, nici nu îmi pulsează capul. Mulți nu ar înțelege secretul meu teribil. România nici măcar nu dă cetățenie indivizilor cu gene extraterestre, darmite să îi lase în poziții cheie pă nave spațiale. Dar eu ce să fac? M-am născut româncă și am trăit românește.  În capul ăsta care pulsează, pulsează gânduri românești și în pieptul ăsta bate o inimă cu trei atrii și trei ventricule de româncă, orice ar zice codul genetic. Dacă asta e soarta mea, să îmi ascund toată viața secretul teribil, mi-o accept. Dacă trebuie să ascult și rap ca să justific șapca, o să ascult, chit că nu-mi place. Altceva n-a fost, altfel n-are rost.