Jurnalul monahal de sihăstrie spațială a cuviosului Macarie, preot de campanie și psiholog al navei Întreprinderea
data românească 27 ianuarie – 1 februarie 2401
Se împlinesc două luni de când m-am despărțit de nevastă-mea. N-am iubit-o niciodată. Era necesar să mă însor pentru post. Dar când mi-a zis că unul din noi trebuie să plece din casa aia, și să aleg eu care, am simțit o gaură în piept. Nu am divorțat încă dar atât timp cât nu suntem pe aceeași planetă, ce mai contează un act și niște cuvinte spuse în fața lui Dumnezeu?
*
Am crezut că printre stele o să mă simt liber. Că o să fie un nou început. Dar stelele mă înghesuie și mă apasă de pe fiecare hublou. Mă fac să-mi pun întrebări pe care nu vreau să le pun. De ce s-a concentrat Dumnezeu în așa hal de mult pe planeta noastră? Și de ce sunt atât de multe rase de extratereștri, fiecare cu religia ei, care nu-s de acord că Dumnezeu a făcut Universul special pentru oameni? Mă simt înconjurat de chestii care ar fi trebuit menționate măcar în Biblie și nu-s. Mi-a ieșit o iritație pe spate care mă mânâncă și doctorița refuză să-mi dea o cremă să mă dau că cică e pe bază de stres. Nu sunt stresat. Doar simt că o să cadă cerul pe mine din toate direcțiile în orice moment.
*
A fost o decizie proastă să mă ofer voluntar pentru misunea asta. Știau ei ceilalți colegi ce știau când au refuzat politicos onoarea. Da’ am vrut eu să fac un gest dramatic în fața Saftei. Să vadă că nu sunt concentrat numai pe ce simt eu și ce probleme am eu, cum zice ea. M-am dus la ea și i-am zis „Dacă asta vrei, să nu mă mai vezi, să știi că am să plec de planetă. Am să fiu primul preot ortodox în spațiu. Poate așa o să ai loc, să nu te mai plângi că ești sufocată de nevoile mele!”. Și în loc să zică „Nu, stai, ce nevoie am eu să mă simt independentă?” a zis, „Foarte bine, poate niște spațiu o să ne prindă bine!”. Acum avem amândoi spațiu. Sper că e mulțumită. Eu nu sunt. Dar nimeni niciodată nu-l întreabă pe Macarie dacă e mulțumit.
*
Spațiul nu e făcut pentru oameni cuvioși ca mine. Spațiul e făcut pentru atei. Simt că-s în pericol de a-mi pierde credința. O să încerc să evit situațiile și oamenii care ar putea să mă pună în fața unor întrebări periculoase. Am ridicat nivelul de alertă religioasă. Dacă eu m-am oprit din spus rugăciuni măcar echipajul să compenseze.
*
Azi nu m-am dat jos din pat. Le-am zis tuturor că e zi de rugăciune și post. De parcă le-ar păsa lor de ce nu-mi vine să mă dau jos din pat. Nimănui nu-i pasă de Macarie. Am mâncat un kilogram de colivă de la replicatorul de materie. Păcat că coliva are o conotație de-astea de nu poți să te bucuri de ea în public. E un desert excelent, mai ales când nu te simți în stare să dai piept cu viața.
*
Mă tot gândesc la gaura aia neagră pe care trebuie să o sfințesc. Cum, mai exact se așteaptă Patriarhul să dau cu aghiazmă, unde și cât? Dacă timpul este încetinit în interiorul găurii negre și aghiazma nu ajunge niciodată până la ea, se mai pune sau nu că e sfințită? Normal că nu mi-au dat instrucțiuni clare. Se descurcă bietul Macarie, lăsa-ți-l să se chinuie. De ce să îl ajutăm?
*
Tot vin membri ai echipajului la mine, „Cuvioase Macarie, roagă-te pentru nuștiu ce navă” „Cuvioase Macarie, roagă-te să nu explodeze nuștiuce motor”, „Cuvioase Macarie, roagă-te să prindem nuștiucât warp”. Da’ pentru Macarie cine se roagă? Nimeni. Absolut nimeni.
*
M-a pus căpitanul să vorbesc cu răniții de pe o navă care a explodat și i-am salvat noi. Cică au trecut prin multe momente șocante și au nevoie de consiliere. Da’ ce, eu n-am trecut prin momente șocante? Ce, să ajungi acasă, să te descalți și în loc să îți găsești femeia în bucătărie făcând de mâncare, o găsești fumând în balcon și hotărând chestii de una singură nu e șocant? Să te trezești singur pe o navă în mijlocul spațiului nu e șocant? Să te simți părăsit de toată lumea, inclusiv Dumnezeu nu e șocant? Ce să zic. Le-a explodat o navă. Nu mai pot eu. Da’ de faptul că lui Macarie i-a explodat toată viața cui îi pasă?
*
M-a obligat căpitanul să stau de vorbă cu amiralul Clinton, care are un episod maniacal de când a fost salvat și se împotrivește calmantelor. I-am explicat toată situația mea cu Safta și l-am întrebat sincer, în experiența lui de om bătrân, dacă crede că există vreo șansă ca lucrurile să se întoarcă la normal, dar el o ține pe-a lui cu sabotaj și că suspectul cu siguranță a fost ori de pe nava lui, ori de pe a noastră, ori de pe baza stelară 515. Insistă să nu îi mai prescriu calmante ca să își continue investigația. Mi se pare normal. Prost sunt eu, că mă așteptam la empatie din partea lui. Fiecare e concentrat pe problemele lui și parcă eu nu exist. I-am crescut doza zilnică de calmante la maximul administrabil. Poate dacă se calmează mă ascultă și pe mine și termină cu fixațiile lui. Ce-a făcut, Doamne, robul tău Macarie de merită o asemenea soartă? Măcar dă-mi un semn, un scop în viață. Arată-mi că-ți pasă!
*
Căpitanul m-a rugat să nu notez nicăieri cantitatea de calmante administrate amiralului. Nu are rost să îi stricăm reputația unei legende vii pentru un scurt episod maniacal. Am fost de acord. Apoi a sugerat să îl las să vorbească personal cu amiralul Clinton. I-am zis că n-are rost, că e egoist și fixat doar pe problemele lui dar căpitanul a insistat. Treaba lui. Oricum nu aveam de gând să mai stau de vorbă cu omul ăla. Numai bine, îmi pun de o baie cu spume, pun niște muzică bisericească și mă înmoi până uit de grijile lor la fel cum uită și ei de grijile mele. Nimeni nu știe cât de greu e să fii Macarie.
